Sonet de toamnă

Sonet de octombrie

Atenție, epidemie de...„căci”!

Când urechea a început să-mi fie zgâriată de folosirea conjucției „căci” în locul mult mai prezentei „că”, am crezut că(!) sunt cazuri izolate. Frecvența lor a crescut însă îngrijorător, încât suntem azi puși în fața unei adevărate epidemii.
Iar imunitatea vorbitorilor de limbă română pare să fie tot mai scăzută, din moment ce găsim această greșeală la vorbitori de la care am avea ceva pretenții.
Fenomenul nu este nou, o invazie de „căci” având loc și în perioada interbelică, fapt semnalat de lingviștii vremii. Motivul pare să fie aceleași: părerea greșită că ar fi sinonime și folosirea lui „căci” pentru a da prețiozitate exprimării.
Și astfel s-a ajuns la înlocuirea lui „că” până și în locuțiunea „pentru că” (sinonimă cu conjuncția „căci”), născând monstruozitatea lingvistică „pentru căci”, care sună ca o drujbă într-o orchestră simfonică.
Pentru diferențierea lor există definiții și reguli, cum ar fi cele privitoare la subordonatele pe care le introduc în frază, dar cel mai simplu e să ne acordăm urechea. Ce e fals, e fals.
Să ne auzim...românește.

Felix

Căsătorie: Emanuel și Rebeca (Dedicație

 

Emanuel & Rebeca

(Vulcan, 17 octombrie 2015)

Toamna e mai frumoasă-n acest an

Și-arama ei e mai strălucitoare,

Căci de la Uricani pân-la Vulcan

Jiul de Vest e tot în sărbătoare.

Și cum n-ar fi, când malu-i povârnit

A însoțit de-atâtea ori poteca

Pe care Manu, june-ndrăgostit,

Mergea s-o întâlnească pe Rebeca.

Și astăzi sunt aici, surâzători,

Având iubirea-n inimi și-n privire,

Înfloritori ei înșiși printre flori

Pornind pe drumul către împlinire.

Prin hărnicia sa, Emanuel

Și-a-ntemeiat deja gospodărie,

Dar ce-i lipsea a înțeles și el,

Și-a căutat, rugându-se, soție.

Rebeca este, iată, un răspuns

La rugăciunea lui stăruitoare,

Cum și ei azi răspunsul i-a ajuns

La cererea făcută cu ardoare.

Noi nu le oferim decât...urări,

Însă putem să ne rugăm fierbinte

Să toarne Domnul binecuvântări

Peste viața ce le stă-nainte.

Pacea divină fie-le-n cămin

Prezență-mbelșugată și tihnită,

Hambarul vieții totdeauna plin

Și, prin copii, viața împlinită.

Nuntași din Uricani și din Vulcan

De miri alături stăm cu bucurie,

Dorind să fim și-n Noul Canaan,

La nunta Mielului, în veșnicie.

Amin

Simion Felix Marțian

Toamna refugiaților

Nicicând n-au plâns atâtea frunze triste
Sub cerul unui singur anotimp,
Nicicând scenarii sumbre, alarmiste,
N-au dat atâtea drame-n contratimp.

Au explodat și Sirii și Irakuri
În sutele de mii de umbre vii,
În viețile pitite în rucsacuri,
În filele fierbinți de tragedii.

S-au ghemuit supuse frontiere
În calea uriașului puhoi,
Și două lumi privindu-se-n tăcere
Stau încă rezemate-n „voi” și „noi”.

Confuzia e mare, este ceață,
Și, licărind în beznă, ne-ntrebăm:
Să îi primim cum dragostea ne-nvață
Sau creștinismul să ni-l apărăm?

E mult prea mare semnul de-ntrebare
Și întunericul mult prea vârtos:
Este pericol de islamizare,
Sau șansa de-a-L primi ei pe Christos?

Dă-ne lumina Ta din ceruri, Doamne,
Asupra vieții-acestor desțărați,
Care-au încins cuptoru-acestei toamne:
Ne sunt dușmani sau, totuși, suntem frați?

Noi știm că loc e pentru toți în lume
Și am putea conviețui cu ei,
Dar am dori ca sfântului Tău Nume
Să I se-aducă slavă și-n moschei.

Simion Felix Marțian
Vulcan,13 octombrie 2015

Telefoane inteligente?

Poate, dar nu al meu. Iată cum, bunăoară, m-a anunțat telefonul într-o dimineață: până la serviciu aveți un traseu de 14 minute.
Păi dacă ar fi fost inteligent ar fi știut că aveam mașina defectă, că ajung la serviciu cu două autobuze, iar minutele lui le depășesc așteptând în stație.
Și încă ceva: ar fi intuit măcar că mă preocupă mai degrabă cât am până la pensie decât până la serviciu. Bravos, IT!

Scriu și mă-nchin

N-am scris de mult și simt că mă apasă
În piept nescrierea ca o apnee,
Vreau să respir prin fiece idee,
Prin orice gând eliberat de-angoasă.

În albul filei însetat mă dărui
Lăsând în urmă despletite bezne,
Și, în cuvinte-nfipt până la glezne,
La croșetarea lor pe filă stărui.

Culori mă năpădesc, în cavalcade,
Și muzica se țese din culoare,
Când oiștea o trag la Carul Mare
Scriind printre cometele nomade.

Revin cu pana printre stropi de rouă,
Printre coline, freamăte, torente,
Și flacăra trăirilor ardente
Pune în vers o voluptate nouă.

Și, totuși, n-am ajuns la împlnire
Iar căutarea încă mă sufocă,
Și în această stare echivocă
Mă luminez: n-am scris despre sfințire.

Și Celui ce m-a hăruit cu pana
Mă-nchin și-acum, cu-această poezie,
Căci scriu ce-am scris și încă voi mai scrie:
Sfințească-I-se Numele! Osana!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 8 octombrie 2015